Revedere cu sfarsit!

---

Cineva spunea ca muzica adevarata, interpretata exceptional de o persoana, creaza o stare euforica de mare bucurie sufleteasca. Si sincer cred ca are dreptate, nu-i asa?

In cursul lunii iunie 2007, dupa multi ani, am trait iar muzica in biserica noastra cu adevarat. Cum s-a intamplat acest lucru? Am avut placerea sa-l avem iar in mijlocul nostru timp de trei saptamani pe un fost membru al bisericii noastre, Tibi Bertalan, care impreuna cu sotia sa Mihaela au vizitat Romania pentru prima data dupa 7 ani de la plecarea in Statele Unite. Desi abia ne cunoscusem atunci cand au plecat, mi-am adus totusi aminte clipele despartirii de biserica, insa nu am realizat pierderea decat atunci cand scaunul organistului de la biserica sau cel al dirijorului de cor ramanea de multe ori gol. Cu mare bucurie in suflet pentru ocazia revederii le-am spus un bun venit si sincer va spun ca asteptam acum cu mare nerabdare ca pianul vechi din biserica sa se auda din nou. A venit momentul mult asteptat cand Tibi si-a reluat locul sau. Muzica interpretata a fost din nou pe masura asteptarilor. S-au mobilizat toti slujitorii prin muzica, vorbesc aici de corul nostru completat intre timp cu doi noi tineri basisti Mihai si Ciprian, o noua voce de soprana (sotia pastorului) plus inca doua voci alto (ce mult lipsesc aceste voci), e vorba de cele doua tinere fete ale pastorului Timeea si Alisz.

Au fost din nou clipe superbe de interpretare muzicala pentru Domnul presarate pe alocuri de triluri de pian. Rotita care lipsea a completat acum angrenajul si totul suna la superlativ spre marea mea bucurie si nu numai, din nou!

Va marturisesc cu mana pe inima ca am fost multi cei care am stat lipiti de scaunul adunarii la plecare fara sa clipim sau sa indraznim sa parasim sala pana cand cel care mangaia vechiul pian din adunare se ridica sa plece. Am marturisit-o deschis si lui si tuturor celorlalti prezenti acolo, ca cel putin mie mi s-a ridicat din nou parul de pe maini ascultand cu mare emotie si placere partiturile interpretate de Tibi. Incepuse o perioada despre care stiam ca se va sfarsi foarte curand dar care o doream sa ne umple la nesfarsit sufletele flamande de frumosul muzicii. Si Domnul programase chiar si cateva sarbatori si amintesc aici Ziua secerisului, Sabatul micilor predicatori sprea a ne da posibilitatea ca clipele petrecute impreuna sa fie mai lungi ca de obicei. Negresit avea insa sa vie si ultimul Sabat pe care urma sa-l petrecem impreuna. Si a venit, cu regret o spun!

In dupa amiaza Sabatului ce avea sa fie totusi ultimul, cel putin pentru o urmatoare perioada de timp, am simtit profund impreuna (din nou) locul ce a ramas iar gol si am plans ca niste copii. Nu am fost doar eu cel care am simtit asa. O mare parte a salii, prieteni mai vechi sau mai noi au plans, unii ascuzandu-si lacrimile, si nu stiu de ce, pentru ca emotia ne-a coplesit pe toti. S-au facut poze, s-a filmat insa sunetul pianului din sala nu va mai avea, din nou, acelasi ecou in sufletul ascultatorului ca si in cele trei saptamani care se incheiau in acea zi. Ne-au ramas totusi intr-o versiune inregistrata 10 piese absolut superbe interpretate de Tibi pe care ne-am grabit sa le asezam pe site acolo unde le este locul. Va invitam sa le ascultati si dumneavoastra vizitand sectiunea audio dedicata evenimentului .

O, Doamne Isuse, te rugam plangand, sa apropii de noi clipa cand vom auzi muzica ta pentru totdeauna. Amin!

Drum bun Tibi si Mihaela si nu uitati ca la Deva vom simti intotdeauna lipsa voastra. Domnul sa va bincuvanteze acolo unde voi locuiti acum. Ce minunat trebuie sa se simta biserica din care faceti parte acum avandu-va pe voi acolo! Va asteptam cu mult drag oricand la Deva pentru macar alte trei saptamani anul viitor, si Ii multumim Domnului si voua in acelasi timp ca v-am avut timp de trei saptamani printre noi! Si Il mai rugam ceva: sa apropie clipa revederii cea fara sfarsit! Amin!

Material pregatit de Eugen MIHAI

---

Vara se termina intodeauna repede!

de Eugen MIHAI

Iata-ne din nou in luna septembrie. In momentul cand diminetile nu mai sunt atat de calduroase ne dam seama ca vara chiar a trecut. Cu totii am fost in binemeritata vacanta, unii dintre noi mai sunt chiar si acum, am fost la Congresul tineretului care s-a tinut la Cluj si acum din nou acasa cu forte proaspete si planuri noi. Asta e bine, se sesiza cineva prin curtea bisericii.

Dragii nostri, suntem pregatiti pentru cel putin un proiect nou in aceasta toamna, ne-am apucat din nou (de data asta serios) de filmat predicile din biserica noastra si vrem sa va tinem la curent cu toate actiunile noastre ce urmeaza sa le intreprindem in aceasta toamna.

Va invitam pe toti sa va rugati pentru echipa noastra mica dar entuziasta de la Deva pentru ca dorim sa-I servim Domnului prin toate actiunile noastre publicate pe site-ul Bisericii din Deva. Ii multumim pentru sanatate si pentru toate binecuvantarile revarsate asupra noastra. Domnul fie laudat pentru toate!

---

 

Iar acum, o rundă de aplauze!

Oare este ceva greşit în legătură cu bătutul din palme la serviciile divine?

Era într-o vineri seara, iar eu mă aflam la o adunare de tabără, care se desfăşura într-un cort, ascultând programul muzical dinaintea predicii. După cei peste patruzeci de ani de când particip la adunările de tabără adventiste, această experienţă îmi era deja familiară şi plăcută. Era bine să ai părtăşie cu poporul lui Dumnezeu.

Totuşi, de data aceasta urma să am un şoc. Când primii muzicieni şi-au încheiat piesa şi au coborât de pe platformă, audienţa a aplaudat! Apoi, a aplaudat din nou, după următoarea piesă şi după următoarea! Era prima dată când asistam la astfel de aplauze şi începusem să mă simt destul de incomod. Pentru o clipă, chiar mi-am pus sub semnul întrebării propria orientare. Este Sabat, nu-i aşa? Acesta este un serviciu divin, nu-i aşa? De ce sunt aplauze?

Pentru că, de atunci, am mai participat de-a lungul anilor şi la alte adunări de tabără şi întruniri adventiste, am încercat să analizez raţional şi biblic disconfortul meu şi am făcut un efort de a răspunde la întrebarea: Oare ce este greşit în legătură cu bătutul din palme la serviciile divine?

A. O ambianţă lumească

Din cauza unor asocieri îndelungate, aplaudatul a ajuns să le stârnească multor creştini un simţământ lumesc. Originea lui istorică a fost teatrul, arena sportivă şi întrunirile sociale. Pătrunderea lui în serviciile divine sfinte ofensează sensibilitatea spirituală a acelora care au fost obişnuiţi cu această modalitatea de înţelegere a lucrurilor. Pentru ei, aplaudatul în timpul serviciilor divine schimbă centrul atenţiei de pe verticală pe orizontală. El scoate în evidenţă omenescul, în timp ce împinge divinul în spatele scenei. Este o anomalie tulburătoare, asemenea ritmurilor muzicii rock la un serviciu al sfintei cine. Face lucrurile sfinte să ajungă asemenea celor obişnuite.

Aplauzele sunt încă un indiciu al schimbării concepţiei noastre despre măreţia lui Dumnezeu. Noi am reinventat un Dumnezeu care este după chipul nostru. Noi Îi spunem lui Dumnezeu cum ar trebui să fie El. Suveranitatea, atotputernicia şi sfinţenia Sa au fost înlocuite cu însuşiri mai apropiate de cele omeneşti. Noul nostru Dumnezeu nu este aşa de pretenţios cu privire la detalii. Am greşit în trecut, dar acum ştim. Ori credem că ştim.

Serviciul religios din sanctuarul izraelit avea scopul de a inspira respectul faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Fiecare ritual, fiecare unealtă folosită erau sfinte. Când doi tineri preoţi aflaţi sub influenţa alcoolului au fost mistuiţi de foc la uşa tabernacolului, Domnul i-a zis lui Moise: „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor”.

Noi ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu. Bisericile noastre somptuoase, sistemele electronice de sonorizare şi instrumentele muzicale nu au micşorat cu nimic sfinţenia lui Dumnezeu. Noi trebui să mărim, nu să scădem deosebirea dintre ce este sfânt şi ce este nesfânt, ce este curat şi ce este necurat (vezi Ezechiel 22,26).

Adventiştii de ziua a şaptea înţeleg că, în încheierea marii lupte, conflictul crucial va fi cu privire la închinare. Am ştiut întotdeauna ca lupta cea mai aprigă se va da cu privire la ziua de închinare, dar acum ştim că aceasta va cuprinde şi modalitatea de închinare. Aplaudatul, aşa de nevinovat cum li se pare unora, înseamnă a lăsa nasul cămilei influenţei lumeşti să intre în biserică. Strigatul, fluieratul şi dansatul încă nu au sosit, dar oare sunt cu mult în urmă? Aceia care îndrăznesc să atingă muntele vor fi ispitiţi să atingă şi chivotul.

Coeficientul de amuzament

La colegiul pe care l-am frecventat ca student, în programele pentru amatori era folosit un „măsurător de aplauze” pentru a alege câştigătorii premiului. Băteam din palme cât puteam de tare ca să determinăm indicatorul să urce pentru concurentul nostru preferat. Comunităţile „votează” acum pentru preferaţii lor folosind aplauzele, iar conducătorii îi îndemnă să continue, semănând mai mult cu prezentatorii talentaţi ai spectacolelor de televiziune sau radio.

Am observată că un cântec „contemporan” însufleţit, cântat cu mişcări viguroase ale trupului, ochii pe jumătate închişi, microfonul ţinut aproape de buze, poate să facă „să se dărâme casa”, în timp ce un solo la vioară sau clarinet, cântat într-o atmosferă de catedrală, poate să primească doar un ropot uşor de aplauze. Este evident că majoritatea comunităţilor pot să ignore cu uşurinţă munca serioasă şi timpul investit pentru a cânta bine, ci pur şi simplu aplaudă lucrurile care le fac să se simtă bine. Aplauzele măsoară nivelul de amuzament.

Mesajul transmis în felul acesta muzicienilor este pe de o parte instructiv, pe de altă parte nemilos: Dă-ne lucrurile cu care firea noastră pământească s-a obişnuit, sau prestaţia ta nu va fi preţuită. În afară de faptul că prezintă o mărturie greşită despre scopul muzicii în închinare, dacă va continua să se răspândească în bisericile noastre, practica aplaudatului în sine va putea să descurajeze considerabil mulţi tineri în cultivarea interesului pentru muzica serioasă.

Chiar dacă aceasta ar putea fi o consecinţă, ea nu este considerentul cel mai important cu privire la aplauzele din cadrul serviciilor noastre divine. Aspectul fundamental constă în întrebarea: Ce încercăm să facem prin aplauze? Să le aducem laude şi adorare interpreţilor? Dacă este aşa, am deturnat scopul închinării, şi anume, acela de a-I aduce laude şi cinste lui Dumnezeu.

Noi suntem obişnuiţi să fim făcuţi să ne simţim bine. Casele noastre au ajuns nişte centre de amuzament. Automobilele noastre sunt echipate într-o modalitate asemănătoare pentru a fi siguri că mintea ne este distrasă fără încetare. Nu este uşor să găseşti „un loc liniştit, departe de ritmul rapid, unde Dumnezeu să îţi poată linişti mintea tulburată”. Ar părea logic şi de înţeles ca biserica să fie locul acela, şi nu un fel de teatru de Sabat.

Muzica îi determină să aplaude

Aşa cum am observat anterior, apariţia aplauzelor energice nu îşi are originea în atitudinea: „sunt aici să fiu făcut să mă simt bine”, pe care o împărtăşesc participanţii la adunare, ci şi în alegerea pe care o face interpreţii cu privire la muzică. Oamenii aplaudă lucrurile pe care le recunosc instinctiv ca fiind „amuzament evanghelic” – termen folosit fără nici o jenă de mulţi dintre cei implicaţi în „slujirea pastorală prin muzică” din zilele noastre.

Încă mai aştept să aud un grup de închinători aplaudând cântecul „The Lord’s Prayer” sau „Just as I Am”, deşi nu sunt gata să exclud posibilitatea aceasta. Sunt bucuros că mulţi dintre aplaudători, în majoritate, par să aibă un minim de respect pentru lucrurile sfinte. Cred că puţine adunări ar aplauda o interpretare la harpă a cântării „When I Survey the Wondrous Cross”, aşa de amplu şi de profanator cum ar aplauda un trio de trompete care ar cânta „Do, Lord”.

Se pare că muzica însăşi fie încurajează, fie reprimă înclinaţia de a aplauda. Dacă muzica se încheie cu înflorituri şi crescendo, emoţiile adunării cresc o dată cu ea, iar răspunsul este adesea prin aplauze. O astfel de muzică pur şi simplu cerşeşte aplauze. Încheierile mai liniştite ale imnurilor sfinte tind să lase închinătorul meditând la solie. Cu alte cuvinte, cu cât muzica reflectă mai îndeaproape lucrurile pe care ascultătorii sunt obişnuiţi să le audă în amuzamentele lumeşti, cu atât aplauzele sunt mai puternice şi, cu cât muzica este mai sfântă, cu atât este mai probabil ca aplauzele să fie mai „politicoase”, ori absente.

Umbre de penticostalism?

Aplaudatul ca exerciţiu religios nu este un fenomen de sine stătător. Dacă este aşa, cel puţin este de nedorit să rămână în felul acesta. Expresiile extatice, legănatul mâinilor pe sus şi legănatul trupului sunt manifestări caracteristice penticostalismului.

Noi am mai trecut pe acolo. La începuturile adventismului, găsim mai multe situaţii în care unele persoane au mers dincolo de strigăte şi bătut din palme. Acele persoane erau „doborâte la pământ” de Duhul şi „străpunse de puterea lui Dumnezeu” (Spiritual Gifts, vol.2, p.27.221). Ellen G. White pare chiar să fi aprobat la data aceea astfel de manifestări. Aşadar, iată de ce suntem aşa de precauţi cu privire la ele în zilele noastre?

Domnul i-a arătat lui Ellen White încotro se îndreptau asemenea lucruri şi a îndrumat-o să le pună capăt. Ea a scris: „Pentru unii, exerciţiile religioase înseamnă doar cu ceva mai mult decât a petrece un timp plăcut. Când trăiesc simţăminte extatice, ei cred că sunt foarte binecuvântaţi…. Ei caută starea de euforie, iar dacă nu o obţin, presupun că sunt greşiţi, sau că altcineva este greşit” (Selected Messages, vol.2, p.21).

Nu este de folos să ne ridicăm plini de mânie şi să spunem că nu ar trebui să-l lăsăm pe diavolul să ne fure ceva ce este bun şi drept. Este prea târziu spre a proceda aşa. Penticostalismul a câştigat o imagine generală de sentimentalism nestăpânit. Adventiştii de ziua a şaptea au făcut o alegere istorică de a merge pe calea gândirii calme şi a bucuriei liniştite, pentru ca lumea să ne vadă ca pe un „popor inteligent, care gândeşte şi a cărui credinţă este aşezată pe temelie mai sigură decât un balamuc al confuziei” (ibid., p.24).

Aceia care apără aplaudatul afirmă că este nevoie de mai multă libertate şi spontaneitate, mai mult „duh” şi mai puţină rigiditate în adunările noastre. Ellen White a considerat că o asemenea abordare a serviciului de închinare este periculoasă. „În vorbirea noastră, în cântatul nostru şi în toate practicile noastre religioase, trebuie să dăm pe faţă liniştea, demnitatea şi o teamă evlavioasă, care motivează fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu. Există un pericol neîncetat de a îngădui să intre în mijlocul nostru manifestări pe care le-am putea privi ca fiind lucrări ale Duhului Sfânt, dar care în realitate sunt roadele unui spirit al fanatismului…. Mă tem de lucrul acesta” (Ibid., p.43). În schimb, Ellen White a arătat întotdeauna că poporul lui Dumnezeu trebuie să „înainteze într-o modalitate organizată şi ordonată” (Mărturii, vol.1, p.191).

O tratare părtinitoare

Chiar dacă aplauzele au fost o modalitate acceptabilă de a arăta aprecierea în bisericile noastre, oare nu sunt o manifestare a părtinirii? În majoritatea bisericilor, dacă este cineva care ar trebui să fie apreciat printr-o rundă de aplauze, atunci aceasta este instructoarea de la grupa copiilor mici, sau membrii comitetului de la bucătărie, sau profesorii şcolii bisericii.

Dacă Dumnezeu ar aproba aplaudatul, eu bănuiesc că ar fi pentru sufletul care luptă şi care a câştigat biruinţa asupra unui păcat tulburător, sau cineva care a trecut triumfător printr-o mare încercare a suferinţei şi pierderii cuiva drag. În asemenea situaţii, pot să-L aud pe Domnul Isus spunând: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută” (Luca 15,6).

Eu cred că evidenţierea oamenilor care apar în faţă spre a fi lăudaţi le transmite un mesaj greşit celor care luptă în tranşee.

Un vin ameţitor

Această evidenţiere le transmite un mesaj greşit chiar interpreţilor înşişi. În zecile de situaţii în care Ellen White foloseşte cuvântul „aplauze”, nu am găsit nici măcar una în care să-l fi folosit într-un sens pozitiv. Ea vorbeşte despre oameni care „doresc cu înfocare” aplauzele, despre aceia care „caută aplauzele celor din jurul lor mult mai stăruitor decât caută aprobarea lui Dumnezeu”, despre unii care „primesc aplauze pentru virtuţi pe care nu le au” şi despre unii pe care aplauzele îi stimulează la fel de mult cum este stimulat „un băutor de un pahar de vin” (Mărturii, vol. 2, p.512; vol.3, p.185.186).

Dacă nu am avut nici un alt motiv de a ne abţine să aplaudăm în timpul serviciilor divine, nu vom avea nevoie de nici altele. În Biblie şi în scrierile lui Ellen White, avem nenumărate avertizări împotriva pericolului de a-i încuraja pe semenii noştri la mândrie şi adorare de sine. Chiar şi o înghiţitură sau două de vin ameţitor poate să ducă la dependenţă.

Toată lumea aplaudă?

Totuşi, ce putem să spunem despre referinţele Bibliei? La prima vedere, Biblia pare să fie de partea celor care susţin aplaudatul. Ea vorbeşte despre „copacii de pe câmp” care dau din palme de bucurie pentru eliberarea lui Israel (Isaia 55,12) şi despre râuri care dau din palme în aşteptarea venirii Domnului spre a judeca pământul (Psalmi 98,8.9). 2 Împăraţi 11,12 spune că poporul a aplaudat în timpul ceremoniei de încoronare a împăratului Ioas.

Singura referire la aplaudat în legătură cu un serviciu de închinare este în Psalmi 47,1.2: „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie! Căci Domnul, Cel Prea Înalt, este înfricoşat: El este Împărat mare peste tot pământul”. Mai întâi, observăm că Dumnezeu este singurul care primeşte această expresie de bucurie exuberantă. În al doilea rând, nici aici, nici în altă parte din Scriptură, nu este un indiciu că aceasta a fost o trăsătură obişnuită a serviciilor de închinare. În orice caz, putem să spunem cu siguranţă că aplaudatul nu a intrat în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea ca un rezultat al unei cercetări cu rugăciune a Bibliei şi a scrierilor lui Ellen White. Mai degrabă, lucrul acesta s-a întâmplat, asemenea multor altora, din „dorinţa de a urma modelul altor biserici” (Selected Messages, vol.2, p.18).

Un element care uneşte, sau dezbină?

Am observat că, de obicei, în orice grup se găseşte un număr de persoane care nu aplaudă. Aceia care aplaudă şi aceia care nu aplaudă nu se încadrează într-o categorie de vârstă, sau clasă socială. Am văzut oameni cu părul alb aplaudând tot aşa de puternic precum cei din generaţia X, oameni educaţi care aplaudă tot aşa de entuziast precum cei fără şcoală. De asemenea, am văzut copiii din generaţia nouă care stau cu braţele încrucişate.

Aplaudatul este unul dintre elementele de închinare care ne dezbină. Trebuie să ne unim şi să rezolvăm problema cu rugăciune, studiu şi multă umilinţă. Orice reformă durabilă va trebui să-i cuprindă pe copiii noştri. I-am educat cu credincioşie pe copii în şcolile noastre şi în Şcoala de Sabat, ca să cânte unele cântece „voioase” în care se foloseşte bătutul ritmic din palme. Probabil, procedând aşa, i-am învăţat să găsească ritmul şi metrica marilor imnuri religioase lipsite de voioşie şi plictisitoare.

Preferinţele culturale trebuie să fie lăsate deoparte. Dacă în conflictul din timpul sfârşitului închinarea este un aspect crucial, atunci facem o greşeală îngrozitoare eschivându-ne şi despicând firul în patru cu privire la deosebirile culturale. Standardul închinării noastre este sfinţenia lui Dumnezeu.

„Dacă toţi cei mândri şi plini de slavă deşartă, ale căror inimi doresc cu înfocare să fie aplaudaţi de oameni şi onoraţi mai presus de semenii lor, ar putea să estimeze corect valoarea celor mai mari onoruri lumeşti în contrast cu valoarea Fiului lui Dumnezeu care a fost respins, dispreţuit şi scuipat tocmai de aceia pe care a venit să-i răscumpere, cât de nesemnificativă ar părea toată cinstea pe care o poate acorda omul limitat” (Mărturii, vol.4, p.375).

Adventists Affirm – Cu Permisiune

Traducere de: Valentin Rusu

Sursa: www.articolecrestine.ro

---

1 An de la lansarea site-ului AdventistDeva.ORG

In urma cu 1 an am lansat noua versiune a site-ului Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea Deva pe un domeniu propriu.

Zi de zi, saptamana de saptamana site-ul nostru a crescut cu informatii noi , poze , predici filmate , diverse materiale de interes spiritual (scoala de sabat , articole , poezii ).

Va multumim pentru vizitele voastre si va promitem sa nu va dezamagim nici pe viitor. Foarte curand vom afisa si o noua grafica pentru site. Suntem intr-o faza avansata cu noua interfata a site-ului urmand sa mai facem, in limita timpului de care dispunem, doar transferul datelor.

Va invitam sa vizualizati prezentarea facuta cu aceasta ocazie de cei care se ocupa cu crearea si actualizarea site-ului, un grup de tineri inimosi si entuziasti in frunte cu pastorul comunitatii si webmaster-ul site-ului. Le multumim tuturor pentru ajutor!

Puteti sa vizionati si voi prezentarea facuta cu aceasta ocazie: 1 An de la lansarea site-ului

Material pregatit de Eugen MIHAI

---

De ce părăsesc unii biserica

Un nou studiu sub auspiciile lui LifeWay Research Group a aratat cateva motive pentru care unii membrii ai unor diverse biserici parasesc propria lor congragatie:

• 59% au spus ca din cauza “unor schimbari in situatia vietii” lor,
• 19% au spus ca au “devenit prea ocupati” pentru a mai participa si la serviciile bisericii
• 17% au spus ca “responsabilitatile noi din familie i-au impiedicat sa mai vina”.
  

Pe langa acestea mai sunt si urmatoarele motive amintite: mutarea cu domiciliul prea departe de biserica, situatii speciale la lucru si despartirile sau divorturile.